Warning: Spoiler Alert!!!!

Excelent conţinut, slab sfârşit!

Mi-a  placut – ca şi America One – cel puţin până am citit ultima propoziţie: “Degetul i se îndreptă hotărât spre buton”. Şi asta e! M-a lăsat cu ochii în soare.

Îngerul păzitor e scrisă bine, are logică, acţiune, fior, dar nu are sfârşit. George are o idee super (de fapt o dezvoltare a temei din “The Final Destination”) pe care o urmareşte cu talent. Din pacate nu a găsit un sfârşit. Parcă e o carte de la începuturile SF în care autorul, speriat de ce a scris, ne spune că totul a fost de fapt un vis al personajului principal.

Nici George nu are curajul (?) de a lua o decizie sau abilitatea de a crea macar un “deus ex machina” care să salveze situaţia.

Cred că “Îngerul păzitor” merită o a doua ediţie cu un alt sfârşit – de fapt cu un sfârşit de orice fel, nu doar o evitare a lui.

PS: Mă întreb ce au păzit Horia Ursu şi/sau Michael Hăulică?!?!

Nu mi-a plăcut!

Am citit toate celelalte cărţi din seria Lumea Fluviului şi nu m-am înnebunit după nici una. Dar în asta Farmer exagerează cu biografiile diverselor personaje mai mult sau mai puţin obscure din istorie.

Nu sunt interesat de cartea “Qasida hagiului Abdu El-Yezdi” tipărită de Richard Burton in 1880, nu mă interesează  viaţa unei scriitoare engleze de la 1658 şi nici multe altele.

Ascuns sub toate astea este un fir epic care m-a făcut să rezist pănă la sfârşit. Ştiu că lumea fluviului nu este o carte de aventuri, de explorare planetară. Ştiu ca Farmer a vrut sa explorăm diverse tipologii umane şi pentru el lumea fluviului nu este decât un pretext pentru a putea aduce împreună tipologii umane din toată istoria.

Dar…. nu e genul meu de carte.

Nice, easy to read…. ăăăă adică usor de citit

“Exploratorul” are un ritm rapid ce te prinde destul de uşor. Din păcate aşteptările tot cresc şi în final am fost puţin dezamăgit. 

Se emit o mulţime de teorii despre colonia dispărută şi în final …. Dar nu vreau să va stric plăcerea – totuşi exită o găselniţă în final.

În general o carte ok dar cu un final banal.

Cartea de la Nemira este a doua parte a volumului The Year’s Best Science Fiction: Twenty-Second Annual Collection şi cuprinde povestirile de la Albert E. Cowdrey: “The Tribes of Bela” până la sfârşit.

Nici una nu m-a impresionat în mod deosebit, deşi ultima – Investiţii de Walter Jon Williams – a fost destul de aproape.

Toate sunt ok, dar am dubii mari că volumul merită cei 78.90 lei (preţul din Carrefour). Daca aveţi slăbiciunea colecţiilor ca mine atunci nu aveţi scăpare. 

Altfel, gândiţi-vă de două ori… sau de 78 de ori…

Finally!!

RAO a scos cea de a opta carte din seria Lumea Disc. Imposibil să nu vă placă!

În oraşul Ankh-Morpork în care hoţia şi asasinatul sunt legale şi controlate de bresle respectabile, poliţia anunţă ora exactă şi încearcă să nu mănânce bătaie. O societate secretă şi un pitic ce nu e deloc pitic vor schimba toate astea.

Citiţi-o! Merită!

Of! Că mult a mai durat! Dupa apariţiile de la editura Noesis a urmat o luuungă pauză. Şi începuse să-mi placă… După primele apariţii, am cumpărat de pe unde găseam aşa că acum am mai multe în engleză.

Se pare ca editura RAO a preluat “franciza” şi sper să păstreze o candeţă rezonabilă de apariţie (deşi nu apare nimic la “În curs de apariţie”).

De ce îmi place seria Lumea Disc? Pentru că este alt fel de fantasy. După toată pelteaua ce apare de obicei în categoria fantasy, romanele lui Terry Pratchett sub ALTCEVA! Ca o combinaţie de South Park si Shreck (primul!).

Fără eternii eroi care se luptă cu eternii dragoni (sau vrăjitori, sau demoni), fără eternele “domniţe”, fără eternii elfi înţelepţi ci doar o lumea fantastică dar cu toate metehnele lumii noastre de zi cu zi.

Amuzantă, proaspătă, reconfortantă: vă prezint Lumea Disc.

Drăguţă!

Suspans, acţiune, ce mai, un roman SF de aventuri.

The Precipice face parte din “Grand Tour” şi din “The Asteroid Wars”.

Probabil că v-aţi întâlnit deja cu Ben în Powersat, publicat la Tritonic.

Apropo: Oare cand îşi propune Tritonic următoarele apariţii din serie: Empire Builders, Mars, Moonrise, … ?

The Prepice se citeşte uşor, pe nerăsuflate chiar, ca un roman poliţist “de vacanţă” şi rămane o carte “uşurică”

Nota 8. Uşor de citit, dar fără pic de “vertij intelectual”.

Sau pe numele lui original “Consider Phlebas”.

Primul roman al lui Banks din ciclul Culturii ne introduce într-o galaxie plină de viaţă, în care Iridienii şi Cultura sunt doar o parte.

Dincolo de aventură şi acţiune, Banks ne pune câteva întrebări legate de relaţia dintre oameni şi maşini. Dealtfel în jurul acestor dileme se construieşte motivatia lui Bora Horza (eroul principal).

Bora este un agent al iridienilor în războiul acestora cu Cultura. Romanul urmăreşte aventurile lui Bora în încercările acestuia de a recupera o Minte (o inteligenţă artificială) pierdută.

Stilul e un pic încărcat şi poate părea uneori greoi. Mde, eu am rămas la Asimov şi Heinlein . Totuşi Banks se ridică la înălţimea universului creat şi îi stăpâneşte complexitatea cu măiestrie.

Poate nu întâmplător Banks este unul dintre puţinii autori care scriu SF si non-SF.

Am avut ocazia să citesc romanul şi in engleză, în editia de la Orbit şi nu pot decât să laud munca traducătoarei Roxana Brînceanu. Totuşi, ca un cârcotaş ce sunt, pentru titlu aş fi preferat traducerea lui Ion Pilat: “Priveşte pe Phlebas”.

Recomandată pentru amatorii de space-opera, hard-SF.

Nota 9.

Mi-a plăcut, deşi nu sunt un mare admirator al fanteziilor şi prefer “cyberpunk” sau “space opera”.

Waldemar este o poveste simplă, de a dreptul liniară.

Au fost momente în care mi-am adus aminte de “Visul de Fier” (”The Iron Dream”) al lui Norman Spinrad: armata bună cu eroul miraculos în frunte măcelăreşte victorioasă valuri, valuri de monştri urâţi.

Cu ceva efort, Liviu reuşeşte să creeze tensiune şi asteptare. Waldemar se citeşte cu nerăbdare, cel puţin până la un punct.

Din pacate este vizibil că Liviu mai are nevoie de exerciţiu. Ici şi colo, fraze şcolăreşti te smulg brusc din atmosferă. De exemplu:

Comandanţii primiseră ordine clare şi concrete, aşa că îşi dirijau cu precizie subalternii.

Şi ca să pună capac la toate, sfârşitul ne lasă cu ochii în soare. Singura scuză pe care o găsesc este că Liviu îşi lasă loc pentru un “va urma”.

În concluzie, nota 7.

Nu cumpăraţi această carte! Daca aţi cumparat-o nu o citiţi!

Tritonic a publicat-o în două volume. Primul volum a apărut în mai, iar cel de al doilea în august. Când a apărut primul volum l-am luat şi l-am citit pe nerăsuflate.

După care am înjurat ca la uşa cortului. Muream de nerabdare să aflu continuarea. Şi m-am perpelit pănă in august când a apărut şi cel de al doilea volum.

Iar l-am citit pe nerăsuflate. Şi iar am înjurat… mult mai tare de data asta. După alte 500 de pagini de suspans eram abandonat la “gura cascadei”.

Asemenea lui Ozzie am urlat spre cer de frustrare. După ceva nervi, câteva ţigari şi nişte Wikipedia eram salvat: dragul de Peter publicase o continuare: “Judas Unchained”.

Aşa ca m-am repezit pe Amazon şi am comandat-o. Acum aştept….

Dacă nu aveţi la îndemână un card care merge pe Amazon, nu începeţi sa citiţi Steaua Pandorei!

Steua Pandorei este o “epic space opera” extrem de bine scrisa. Este genul de carte la care mai citeşti “doar o pagină si gata” şi tot aşa până la 3 dimineaţa. Cum spune o reclamă “încă una şi mă duc”.

Este hard science fiction, cu intrigă bine conturată. Fiecare fir epic în parte îmi aduce aminte de claritatea şi cursivitatea lui Asimov.

Dacă v-au plăcut Frelancer, Fundaţia şi Shadow Saga o să fiţi subjugaţi de Steaua Pandorei.

Şi nu uitaţi: înainte de a începe lectura, mergeţi pe Amazon şi comandaţi “Judas Unchained”.